Articolul Federalist Nr. 10

Articolul Federalist Nr. 10
Informații generale
Autor	James Madison
Subiect	Constituția Statelor Unite ale Americii
Gen	eseu
Serie	Federalistul
Ediția originală
Limba	limba engleză
Țara primei apariții	Statele Unite ale Americii
Data primei apariții	22 noiembrie 1787[1]
Cronologie
Modifică date / text

Articolul Federalist Nr. 10 este un eseu scris de James Madison, al zecelea din seria The Federalist Papers, o serie de eseuri inițiate de Alexander Hamilton, în care se pledează pentru ratificarea Constituției Statelor Unite. Publicat la 22 noiembrie 1787, sub semnătura „Publius”, Articolul Nr. 10 este printre cele mai apreciate dintre toate scrierile politice americane.^[2]

Eseul abordează problema modului în care pot fi reconciliați cetățenii ce au interese contrare drepturilor celorlalți, sau adverse intereselor comunității în ansamblu. Madison vedea aceste diviziuni ca fiind inevitabile din cauza naturii omului – adică, atâta timp cât oamenii au opinii diferite, au niveluri diferite de bogăție și dețin cantități diferite de proprietăți, ei vor continua să formeze alianțe cu oameni care sunt cel mai asemănători cu ei și uneori vor lucra împotriva interesului public și vor încălca drepturile altora. El se întreabă astfel ce fel de protecție ar putea exista față de aceste pericole. 

Articolul Federalist Nr. 10 continuă o temă începută în Articolul Federalist Nr. 9 și se intitulează „Utilitatea uniunii ca protecție împotriva diviziunii și insurecției interne”. Întreaga serie este citată de savanți și juriști ca o interpretare și o explicație autorizată a sensului Constituției. Istoricii precum Charles A. Beard^⁠(d) susțin că Nr. 10 enunță o respingere explicită de către Părinții Fondatori a principiilor democrației directe și diviziunilor, și susțin că Madison sugerează că o republică reprezentativă este mai eficientă împotriva partizanatului și diviziunilor.^[3][4]

Madison își imagina Constituția federală ca fiind ceva ce oferă o „combinație fericită” între o republică și o democrație mai pură, una în care „interesele mari și agregate sunt lăsate la latitudinea legislaturilor națională, locale și particulare ale statului”, ceea ce rezultă fiind o structură guvernamentală descentralizată. În opinia sa, acest lucru ar face „mai dificil pentru candidații nedemni să practice artele vicioase prin care sunt organizate prea des alegerile”.